- II -
Jiul curgea leneş între graniţele malurilor şi se pierdea departe, unde bătrâna Dunăre îi topea verdele de baltă în trupul ei fumuriu. Malul dinspre pădure, abrupt, era îmbrăcat cu un soi de copaci ciudaţi care îşi aplecau crengile gânditori deasupra apei, cercetându-i luciul cu frunzele lor mici ca nişte solzi. Aici apa se ghicea adâncă şi înnegurată. Celalaltă parte semăna mai mult cu o plajă, iar apa era mică şi limpede. În locurile de unde soarele sorbise mai cu sete, fiorduri subţiri dantelau malul, iar apele se retrăgeau tot mai spre pădure, neputincioase în faţa suflului fierbinte al soarelui.
Un pod se arcuia frumos ca o şa peste spinarea verde a Jiului, legând astfel cele două maluri.
Traseră căruţa la umbră şi aprinseră din nou ţigări. Vastică dehamă iapa şi o priponi aproape de marginea apei, unde iarba era încă verde, ferită de pârjolul soarelui de august.
Mă, eu intru, că nu mai pot de cald.
Îşi lepădă zorit pantalonii şi dispăru în fugă după un pâlc de copaci. Se auzi un chiot sălbatic şi zgomotul apei despicate de trupul lui, apoi liniştea se închise deasupra câmpului ca o pleoapă peste un ochi obosit de plâns. Vreme de o clipă apele verzi părură a fi stat locului, iar luciul lor vârstat de florile vârtejurilor se făcu neted ca o oglindă. Nucu păşi încet prin iarba deasă până în marginea malului înalt.
Vastică, dă din mâini că te trage între rădăcini, şi dracu te mai scoate de acolo.
Vastică plutea la vale cu faţa în jos, iar braţele lui deschise in laturi ca nişte aripi frânte îmbrăţişau Jiul cu dragostea unui înecat pentru casa sa de ape.
Vastică!
Nucu coborî malul pe turul pantalonilor şi se aruncă înainte, înotând voiniceşte. Prinse de călcâi pe frate-său şi îl trase după el.
Ajutaţi-mă, nu vă uitaţi ca boii!
Îl scoaseră cu greu pe mal şi îl aşezară cu faţa în sus pe iarba înaltă. Fruntea şi nasul îi erau zdrelite, iar de sub părul ud cobora un fir de sânge, pierzându-se după ureche.
Mă! Ce făcuşi, nene? Ce făcuşi, mă, prostule?
Vastică işi mută privirea la frate-său şi zâmbi greu.
A scăzut apa, Nucule. Săptămâna trecută avea doi metri acolo, acum a scăzut şi a băgat nisip. Mă înfipsăi cu capul în el, ce să fac? Toarnă-mi nişte apă că mi-a intrat ţărână în ochi şi nu văd bine.
Toarnă-ţi singur, ia! Scoal’ la deal şi spală-te, Vastică, auz’?
Nu pot să mă mişc, nene, nu pot să mişc un deşte. Mi-e ceafa amorţită şi mă ustură faţa, da-n rest nu simt nimic. Cre’că-mi frânsăi şalele, nene.
Nucu injură apăsat.
Taci mă, că n-ai nimic, ce vorbeşti prostii acilea? Mărule, dă-ncoa’ ţigarea. Strivi mucul arzând pe pieptul ud al lui Vastică în vreme ce acesta privea mirat.
Ce faci, nene?
Simţişi, mă? Simţişi arsura?
Nici pe dracu’. Da’ mă doare ceafa de la bolovanii ăstia. Pune-mi ceva sub cap, nene.
Îi aduseră o pătură făcută sul, iar când îi ridicară capul, faţa i se schimonosi groaznic. Nucu plângea.
Nu plânge, nene, că doar nu muri tata.
Dinu şi Măru fugiră la cantonul digului să sune la salvare. Nucu netezea părul fratelui său care începuse să se usuce şi-i ştergea cu poala cămăşii nisipul din ochi.
Ce făcuşi, nenicule, ce făcuşi? repeta el cu lacrimile împletite în barbă.
Buzele lui Vastică erau vinete.
Nu mai plânge, nene, că se râd ăştia de la oraş de noi…
Până a venit ambulanţa, chipul lui Vastică se înnegrise, iar colţurile gurii îi căzuseră de tot, deşi el încă încerca să zâmbească. Din ochi i se prelingeau pe tâmple apă şi nisip, Jiul care fugea din el ca un tâlhar încrezător că nu va fi pedepsit pentru silnicia lui. Vastică privea nedumerit cerul alb ale cărui ape erau acum atât de aproape încât şi-ar fi putut adânci mâna până la umăr în ele, daca mâna ar mai fi fost a lui.
Nene…
Soarele străin spânzura deasupra lor, iar Steluţa rodea scoarţa unuia dintre copacii fara nume.
A doua zi după îngropare în faţa porţii a oprit un camion din care a coborât un om gras întrebând de Vastică Cetianu.
Ce-ai cu el? s-a ridicat Nucu.
A arvunit două butoaie de vin de la noi de la cramă. Sunt coleaşa, în spate – patruzeci de vedre de voie-bună. A zis ca îi trebuie musai până-n Sântă-Mărie.
Ce soiuri?
Fetească şi Cabernet.
Le-au descărcat în curte şi Nucu a plătit cinstit pana la ultimul leu. Cand s-au terminat de socotit, povara celor patruzeci de vedre se mutase pe umerii lui. Vastică plecase fără să cunoască gustul vinului, iar două butoaie sunt prea mult pentru un singur frate.
Când e nunta, oamenilor? a râs şoferul încurcat de privirea lui Nucu.
A fost ieri.
