Spunea că îi place mirosul mării pe piele şi când se aşeza udă pe prosop marea se cuibărea cuminte în adâncitura spatelui ei, chiar deasupra slipului negru şi stătea acolo până târziu, pentru că ştia că ea vroia să păstreze mirosul ăla albastru cât mai mult.

Părul ei ud cădea între paginile galbene ale volumului de Nabokov, iar hârtia veche se făcea transparentă, caracterele se amestecau, buchiseam greu cuvintele de pe versoul paginii umede ca un copil de preşcolară, atilol, şi mă gândeam la un medicament pentru tuse.
Mi-ar plăcea să-mi fac un semn de carte din părul tau, îi spuneam, iar ea zicea râzând că nu e nevoie să-l rup sau să-l tai, că dacă de acum o să citesc numai cu ea lângă mine promitea să stea nemişcată ori de câte ori aş fi închis cartea cu vreun fir de păr de-al ei înăuntru.
Când zâmbea lumina juca în ochii ei ca un stol de fluturi albi în liniştea unei poieni.


O găinuşă cu ochelari de porneriţă specializată în roluri de profesoară perverză mi-a cerut o hârtie. Am făcut un raţionament fulgerător şi am ajuns la concluzia că vroia o foiţă să-şi răsucească o ţigară, însă trebuia să fiu sigur. Am verificat printr-o întrebare de verificare. Într-adevăr, spiritul meu deductiv nu dăduse greş nici de data asta. Generos, i-am oferit şi un filtru bonus, că nu vroiam să îmi zâmbească cu fire de tutun între dinţi. A gângurit un mulţumesc cuceritor şi s-a apucat de sucit. Era o dimineaţă înfiorător de friguroasă, iar ţolul meu cu mâneca lungă era la fundul trollerului care trola zeflemitor pe marginea trotuarului. Cum nu-mi place sa port haine care s-au aflat la un anume moment la orice fel de fund, am continuat să dârdâi.
Cometra a dus conversaţia la un nou nivel, zâmbindu-mi impecabil. Vezi ce înseamnă să-ţi pui filtru la ţigări, femeie?
Merge la aeroport? zice, sticlindu-şi ochelarul către autobuzul parcat. Avea accentul ăla dulce de in-sular, prelungind cuvintele de parcă din două în două silabe ar fi fost penetrată anal prin surprindere. M-am uitat pe caleaşcă, scria cu litere verzi şi lungi ca o puţă de extraterestru că da.
Da, am răspuns, în lipsă de altceva mai bun. Tremuram atât de tare încât puteam trece lesne drept epileptic. Sau quaker. M-am ridicat. Între timp şoferul şi-a terminat găleata de cafea şi ne-a dat drumul înăuntru, unde era cald şi bine. Nepoata, cu lornionul uşor aburit de emoţie, s-a aşezat lângă mine şi m-a rugat s-o trezesc şi pe ea când ajungem. Cam multe rugăminţi pentru o singură dimineaţă, campioano. E capăt de linie acolo, ştii? Dacă episodul ăsta s-ar fi petrecut la sosire, i-aş fi propus să-şi dea jos ochelarii şi să ne futem ca orbii (sigur gluma asta e nouă la Londra). Meh.
Am dat drumul la muzică în surdină, am închis ochii şi mi-am inăbuşit fiorul violent provocat de căldura toropitoare care urca de sub scaun. N-aş fi vrut să îi sparg vreo lentilă şoarecei care se proţăpise în umărul meu.
Era sfarsitul concediului.

- II -

Jiul curgea leneş între graniţele malurilor şi se pierdea departe, unde bătrâna Dunăre îi topea verdele de baltă în trupul ei fumuriu. Malul dinspre pădure, abrupt, era îmbrăcat cu un soi de copaci ciudaţi care îşi aplecau crengile gânditori deasupra apei, cercetându-i luciul cu frunzele lor mici ca nişte solzi. Aici apa se ghicea adâncă şi înnegurată. Celalaltă parte semăna mai mult cu o plajă, iar apa era mică şi limpede. În locurile de unde soarele sorbise mai cu sete, fiorduri subţiri dantelau malul, iar apele se retrăgeau tot mai spre pădure, neputincioase în faţa suflului fierbinte al soarelui.  
Un pod se arcuia frumos ca o şa peste spinarea verde a Jiului, legând astfel cele două maluri.
Traseră căruţa la umbră şi aprinseră din nou ţigări. Vastică dehamă iapa şi o priponi aproape de marginea apei, unde iarba era încă verde, ferită de pârjolul soarelui de august.  
Mă, eu intru, că nu mai pot de cald.
Îşi lepădă zorit pantalonii şi dispăru în fugă după un pâlc de copaci. Se auzi un chiot sălbatic şi zgomotul apei despicate de trupul lui, apoi liniştea se închise deasupra câmpului ca o pleoapă peste un ochi obosit de plâns. Vreme de o clipă apele verzi părură a fi stat locului, iar luciul lor vârstat de florile vârtejurilor se făcu neted ca o oglindă. Nucu păşi încet prin iarba deasă până în marginea malului înalt.
Vastică, dă din mâini că te trage între rădăcini, şi dracu te mai scoate de acolo.
Vastică plutea la vale cu faţa în jos, iar braţele lui deschise in laturi ca nişte aripi frânte îmbrăţişau Jiul cu dragostea unui înecat pentru casa sa de ape.
Vastică!
Nucu coborî malul pe turul pantalonilor şi se aruncă înainte, înotând voiniceşte. Prinse de călcâi pe frate-său şi îl trase după el.
Ajutaţi-mă, nu vă uitaţi ca boii!
Îl scoaseră cu greu pe mal şi îl aşezară cu faţa în sus pe iarba înaltă. Fruntea şi nasul îi erau zdrelite, iar de sub părul ud cobora un fir de sânge, pierzându-se după ureche.
Mă! Ce făcuşi, nene? Ce făcuşi, mă, prostule?
Vastică işi mută privirea la frate-său şi zâmbi greu.
A scăzut apa, Nucule. Săptămâna trecută avea doi metri acolo, acum a scăzut şi a băgat nisip. Mă înfipsăi cu capul în el, ce să fac? Toarnă-mi nişte apă că mi-a intrat ţărână în ochi şi nu văd bine.
Toarnă-ţi singur, ia! Scoal’ la deal şi spală-te, Vastică, auz’?
Nu pot să mă mişc, nene, nu pot să mişc un deşte. Mi-e ceafa amorţită şi mă ustură faţa, da-n rest nu simt nimic. Cre’că-mi frânsăi şalele, nene.
Nucu injură apăsat.
Taci mă, că n-ai nimic, ce vorbeşti prostii acilea? Mărule, dă-ncoa’ ţigarea. Strivi mucul arzând pe pieptul ud al lui Vastică în vreme ce acesta privea mirat.
Ce faci, nene?
Simţişi, mă? Simţişi arsura?
Nici pe dracu’. Da’ mă doare ceafa de la bolovanii ăstia. Pune-mi ceva sub cap, nene.
Îi aduseră o pătură făcută sul, iar când îi ridicară capul, faţa i se schimonosi groaznic. Nucu plângea.
Nu plânge, nene, că doar nu muri tata.
Dinu şi Măru fugiră la cantonul digului să sune la salvare. Nucu netezea părul fratelui său care începuse să se usuce şi-i ştergea cu poala cămăşii nisipul din ochi.
Ce făcuşi, nenicule, ce făcuşi? repeta el cu lacrimile împletite în barbă.
Buzele lui Vastică erau vinete.
Nu mai plânge, nene, că se râd ăştia de la oraş de noi…
Până a venit ambulanţa, chipul lui Vastică se înnegrise, iar colţurile gurii îi căzuseră de tot, deşi el încă încerca să zâmbească. Din ochi i se prelingeau pe tâmple apă şi nisip, Jiul care fugea din el ca un tâlhar încrezător că nu va fi pedepsit pentru silnicia lui. Vastică privea nedumerit cerul alb ale cărui ape erau acum atât de aproape încât şi-ar fi putut adânci mâna până la umăr în ele, daca mâna ar mai fi fost a lui.
Nene…
Soarele străin spânzura deasupra lor, iar Steluţa rodea scoarţa unuia dintre copacii fara nume.

A doua zi după îngropare în faţa porţii a oprit un camion din care a coborât un om gras întrebând de Vastică Cetianu.
Ce-ai cu el? s-a ridicat Nucu.
A arvunit două butoaie de vin de la noi de la cramă. Sunt coleaşa, în spate – patruzeci de vedre de voie-bună. A zis ca îi trebuie musai până-n Sântă-Mărie.
Ce soiuri?
Fetească şi Cabernet.
Le-au descărcat în curte şi Nucu a plătit cinstit pana la ultimul leu. Cand s-au terminat de socotit, povara celor patruzeci de vedre se mutase pe umerii lui. Vastică plecase fără să cunoască gustul vinului, iar două butoaie sunt prea mult pentru un singur frate.
Când e nunta, oamenilor? a râs şoferul încurcat de privirea lui Nucu.
A fost ieri. 

Ce ai făcut, năucule ?
Era atât de întuneric, iubito, uită-te şi tu ce negru e cerul, şi-mi era dor de stele, şi-am aşteptat mult să plece norii şi nu au mai plecat, şi tu nu mai veneai, iubito...
Eram în camera cealaltă!
Atât de mult am aşteptat să vii şi nu ai venit, iubito, şi-mi era dor de stele şi de tine, şi stelele dormeau stinse între nori, şi tu nu mai veneai. Când am privit noi doi ultima oară stelele, iubito?
Eşti beat…
Priveşte-le acum, iubito, cât de frumos strălucesc, uite, am mutat cerul pe podea. Ţi-am pus stelele la picioare, atât de mult te iubesc. Sunt frumoase, nu? Păşeşte peste ele şi vino să te strâng în braţe, în seara asta vom privi cerul de sus în jos. Sunt atât de fericit că ai venit, iubito!
Hai, ridică picioarele şi lasă-mă să mătur, te rog. Vrei să ne tăiem, neghiobule?