- I -
Pădurea se întindea neted de-o parte şi de alta a drumului, bloc compact de verde şi cafeniu încremenit in lumina crudă a soarelui de august. Pădure mare, veche, în maruntaiele căreia te puteai lesne rătăci chiar ziua, ascunzând în sânul ei taine despre care în satele din vecinătatea ei se vorbea adesea. Asemeni unei ape adânci şi stătute, hăţişurile ei cele mai dinăuntru păstrau nestricată puritatea umedă şi infricoşătoare a locului nepătruns de lumină, necălcat de picior, gheară sau copită. Carnea ei batrană nu cunoscuse muşcatura dureroasă a toporului, iar stejarii, purtând între coroanele lor povara sutelor de ani, îşi răsuceau chinuit braţele noduroase către înălţime, într-un oprobiu solemn şi colectiv împotriva nemuririi lor vremelnice. Era o pădure singură şi bătrână.
Exista totuşi ceva care strica senzaţia de începuturi pricinuită de vederea acestei păduri. Un drum. Un drum care spinteca pe de-a dreptul marea verde de frunze şi ghinde putrede, legând astfel cele două sate aşezate pe ţărmurile ei. Un drum obişnuit, lăsat să fie drum încă de pe când locul era doar o îngrămădire de nuiele plăpânde. Un drum cu asfalt puţin denivelat, cu marcaje albe şi limitatoare de viteză, cu indicatoare fluorescente şi borne kilometrice. Ruşinată parcă de impietatea oamenilor de a trece prin undele ei verzi călcând pe pod de smoală, pădurea încerca să ascundă sub aripi verzi fâşia neagră şi îngustă unindu-şi pe alocuri deasupra ei frunzişul neliniştit, într-o îmbrăţişare tristă de fraţi despărţiţi din copilărie.
Pe acest drum, ropotul ritmic al copitelor calului era singurul lucru care tulbura încremenirea după-amiezei fierbinţi. Potcoavele animalului lăsau la fiecare pas peceţi ovale în asfaltul vâscos, moale ca o pastă. Aşezaţi pe loitrele căruţei, patru băieţi se legănau în ritm, sporovăind vesel. Trei dintre ei sorbeau adânc din ţigări, cel de-al patrulea mâna calul îndemnându-l cu vorbe domoale. Gol până-n brâu, bine legat şi înnegrit ca un drac în focul verilor de câmpie, privea dungile late de pe mijlocul şoselei silindu-se să treacă cu roata căruţei exact peste ele. Nu avea mai mult de optsprezece ani.
Bun cal ai, Vastică, observă unul dintre ei, zâmbind uşor. Vezi să nu adoarmă pe drum. Mai dă-i câte o nuia pe spinare, că poate adoarme pe drum, zic, Vastică.
Ăsta, mă? Cal rudăresc mă, n-are pereche. Trage după el la trap o remorcă încărcată cu piatră. N-are splină-n el, ascultă la mine.Cal de la Lisandru rudarul, geambaşul de la Ocolna. Un porc de tăiat am dat pe el. Un porc de-al mare şi cinci vedre de vin, mă, de era să mă omoare tata când a auzit, că mi-a şi promis că de Crăciun o să taie calul şi o să facă piftii din tigva lui. Ascultaţi ce vă spui, ca să nu muriţi proşti. Rudarii, de când au uitat meşteşugul fuselor, al albiilor, al lingurilor şi al scaunelor cu trei picioare, s-au apucat de furat. Ăi mai ai dracu hoţi de pe faţa pământului, rudarii sunt. Porumb, lucernă, lemne, coloanele de irigat, dalele de pe canale, lubeniţe, grâul treierat noaptea, fasolea lu’ măta-mare din grădina de pe Jieţ, purceii din ferma lu’ Oclei de la Smadu, orice se poate fura şi pune pe masă sau băga în sobă, rudarul fură. E, şi ca să facă treaba asta, umblă cu nişte căruţe cam de trei ori mai mari decât asta în care leneviţi voi acum, cu câte doi cai înhămaţi. Vagoane de tren trase de cai sunt, mă! Într-o singură căruţă d’aia intră tot porumbul din pătulul lu' tato-mare, Dinule, auzi?
Vastică scuipă pe roata căruţei, se aplecă în faţă şi lovi uşor cu palma crupa animalului.
Ca să tragă căruţele alea pline cu lucru de furat, caii rudarilor sunt cum nu sunt alţi cai pe lumea asta. Adică rudarul stă la curu’ iepii până aruncă mânzul afară. Şi atunci, în clipa aia, îi descleştează botul şi îi toarnă pe gât o fiertură de buruieni care numa’ rudarii ăi mai bătrâni ştie cum se face. Şi după fiertura asta, mânzul îşi scuipă splina afară, întreagă-întreguţă, apoi trece să sugă de la mă-sa. E, caii ăştia când se fac mari, fug până le pleznesc muşchii pe ei şi nu ostenesc niciodată. Nu muşcă, nu lovesc cu copita, nu fug nicăieri dacă scapă din pripon, nu se pişă-n căruţă cum face iapa lu’ Fane când n-o dă la armăsar. Nu nimica. Ei atâta ştie, să fugă, să tragă până când se sparge inima-n ei. Aşa cal e Steluţa mea şi aţi putea să-i daţi o bere lu’ frate-meu Nucu pentru că vă fac onoarea să vă-mplimb cu minunea asta. Dă, mă, un tutun.
Aprinse ţigara ferindu-şi faţa de curent iar în urma lui rămase un caier mic de fum încurcat printre crengile lăstărişului de pe margine.
Când am fost eu să iau iapa asta, urmă el, m-am dus cu căruţa lu’ văru-meu Ghiamura acasă la rudar pe la amiază aşa, cam ca acu. Lisandru scopea un murg, da’ nu era al lui, că Lisandru nu ţine cai castraţi. Rău al dracu murgul, muşca bucată din tine dacă nu băgai de samă, aşa vorbeau unii pe la poartă. Am stat la umbra gardului panâ când rudarul, cu mustăţile lungi până-n gât şi chimirul lat până-n piept s-a ridicat cu coaiele animalului în mână şi le-a aruncat la câini. Gata, flăcău? Gata nene. Dă jos ce-am tocmit şi s-o stăpâneşti sănătos pe Steluţa. M-am spetit cu porcul şi cu vinul, al dracu’ ţigan sta şi lua sama la mine. M-au ajutat ăi cu murgul scopit, că dacă nu mă tăvălea groşteiul prin bătătura rudarului. ‘Te-n cur pe mă-ta de ursar, i-am urat în gând. Aşa, zice, acu’ hai să bem adălmaşul. I-am mulţumit şi i-am spus că n-am băut decât o dată-n viaţa mea, după ce m-a scos popa din cazan şi nu mi-a plăcut. Da’ o cană de apă aş bea, zic. Ostenisem. A dat peste cap un pahar de pe tavă, şi-a supt mustăţile şi m-a privit ciudat. Cum zisăşi că-ţi zice, bă flăcău? Vastică, nene. Senină, scoate apă şi dă-i lu’ nean’tău Vastică o cană, că de la vin i s-apleacă. A venit o aia mică pe la fo’ treişpe-paişpe ani cu o cană de apă rece. Frumoasă rudăreasa. Mi-a curs toată apa-n sân cu ochii la ea. Avea părul pân’ la cur împletit cu lână roşie si se uita cu neşte ochi negri de mi-a stat inima. Frumoasă rău, zău aşa! Rudaru-ăl bătrân a băgat de samă. Dă-i fă drumu’ la mă-ta-n grădină că-ţi rup biciu-ăsta pe spinare. Nene, altceva nu mai ai de dat de pe-aci de la matale în afară de cai? îl intreb eu. Eu la rumâni nu dau decât cai, zice. Da’ fata asta alu’ mata câţi ani are? Atunci i-au cam venit dracii. Bă copil, ia ce ai venit să iei şi pleacă din bătătura mea până nu-ţi dau f’un şut in cur. Nene, m-am rugat eu, dacă-mi dai fata, nu un pahar, un butoi beau cu matale, pe cuvântul meu. Un butoi de Segarcea întreg îl beau cu mata dacă îmi dai fata de nevastă, nea Lisandre! N-a mai zis nimic, doar m-a privit iar în felu-ăla ciudat şi a plecat la grajd s-o ia pe Steluţa. Alde fi-su, care ţinuseră de murgul jugănit se uitau urât la mine, m-ar fi mâncat. Rumânii cu murgul râdeau pe la poartă, jurat copil, făceau. M-am dus şi eu la grajd. Nici căpăstrul din cap nu mi l-a lăsat la iapă, al dracu rudar. Cât a desfăcut el funiile, ţiganca a mică, Senina, a venit până la colţul grajdului şi a luat o greblă. Am răsucit-o de umăr şi am strâns-o tare de-o ţâţă. N-a zis nici pâs, doar se uita cu ochii ăia negri apoi a rupt-o la fuga printre pomi cu grebla târâş după ea. Când a venit Lisandru, am legat iapa cu un curmei şi curmeiul de caruţă, m-am urcat şi am îndemnat. Nene, să te gândeşti de care vin vrei, alb sau roşu, că după Sântă-Mărie vin să-mi dai fata. N-a dat nici bună ziua şi a intrat în obor. Aşa am plecat eu de la Ocolna cu cal şi aproape însurat, zâmbi el. Săptămâna viitoare mă duc să-mi iau nevasta acasă, chit că mă omor cu toţi rudarii din lume.
va mai fi
