Trăgeam hulpav din ţigară şi ţigara sfârâia topindu-se câte un centimetru o dată şi-mi ningea pe genunchi fulgi mici, albi, trupul tutunului care murea câte un centimetru o dată. Era a cincea din ultimul sfert de oră. Prin uşa deschisă vedeam trotuarul pustiu, benzinăria fără clienţi şi mai departe, sensul giratoriu unde o fântână arteziană plângea trist în sus. Nimanui nu-i păsa de tristeţea ei. Duminica după-amiază oamenii se plimbă prin parc, privesc un film, mănâncă pizza făcută la cuptorul cu microunde, sau poate beau Anejo Blanco pe balcon învăluiţi în tăcere şi dragoste, ea cu gheaţă, din pahar înalt, el direct din sticlă. Duminica după-amiază oamenii nu se despart de tot prin cârciumi.
A şasea tigară. Gura-mi era căptuşită cu cenuşă.
Mi-am trecut limba peste dinţi şi mi-am mutat privirea de pe strada goală la chipul ei. Între sprâncenele atent pensate i se săpase o cută adâncă ce o îmbătrânea, iar ochii aureolati de cearcăne negre trădau o nesfârşită oboseală. Nu se mai deranjase să se fardeze, la ce bun? Mă privea aşteptând, după ce vorbise lung şi fără miez, încercând nedibaci să risipească senzaţia de priveghi care stăruia peste noi. Nu ne doream să fim acolo, n-ar fi trebuit să fim acolo, noi doi trebuia să bem rom alb privindu-ne în tăcere, e duminică după-amiază, ştii?
- Nu mai zici nimic? a întrebat.
- Mai bei ceva?
- Nu.
- Bine. Când vii să-ţi iei laptopul şi ce pula mea mai ai pe acolo?
- Trec când nu eşti tu. Când lucrezi?
- Ai şi uitat? Marţi sunt în tura de noapte. Ai uitat, înainte nu uitai. Când pleci, să laşi cheia la tanti Mariana. Cât a trecut de când nu ne-am mai vazut?
A încercat să zâmbească şi nu i-a ieşit.
- Cred că două luni, sau poate mai mult. Nu-mi spui ce ai mai făcut în tot timpul ăsta?
Cuvintele au izvorât singure şi s-au rostogolit către buze nestăvilit ca un acces violent de vomă. I-aş fi putut spune atunci că dorm patru ore pe noapte şi-n restul timpului privesc vârful aprins al ţigării, că am stat în medical două săptămâni şi in intervalul ăsta nu am fost treaz o oră adunată, că am speriat cartierul cu beţiile pe care le fac, că m-am făcut duşmănos la muncă şi colegii mă ocolesc, că am aruncat la tomberon toate pozele cu ea, cu noi, şi că am văzut a doua zi dimineaţa când mă duceam să-mi cumpăr ţigări un boschetar care făcea laba cu o poză cu ea în costum de baie în mână. Aş fi putut spune toate astea şi multe altele, dar nu e frumos să vomiţi în decolteul unei doamne.
- Minus tu, nu prea mai rămân multe de spus. Încă n-am învăţat să-mi calc singur cămăşile, dar mă străduiesc.
- Atât?
Am privit-o atent. Pe obrazul drept îi apăruse un rid oblic pe care nu-l ştiam, alternativa la zâmbetul pe care nu izbutea să-l găsească acum. Nu, nu doar atât, dar ştii la fel de bine ca şi mine că trebuia să învelim în cuvinte seci toată durerea asta inutilă, altfel am fi urlat ca doi câini încercând să scape dintr-un coitus captivus. Apoi, orice sfârşit se cuvine marcat, nu crezi? Şi morţii îşi însoţesc plecarea cu cruci pe care îşi desenează regretele.
Nici de data asta cuvintele n-au răzbătut la lumină. Îmi era rău.
- Cam atât.
- Mai stăm?
- Eu mai rămân un pic.
N-ar fi trebuit, dar am făcut-o. Mi-am sprijinit faţa în scobitura gâtului ei şi am simţit pentru ultima oară mireasma de duminică după-amiaza, soare domol şi cafea fără zahăr care izvora din fântâna umărului ei rotund. Mângâierea ei părelnică a trecut pe lângă mine ca zbaterea unei aripi, apoi o lacrimă mi-a ars obrazul. Nu ştiu dacă era a ei sau a mea.
A plecat. În urma ei a rămas miasma otrăvită a berii din care uitasem să beau şi colacii groşi de fum care se destrămau când încercam să mă agăţ de ei.
- Nota?
- Nu. Ai Havana alb?
- Sigur, cât doriţi?
- Toată sticla.
Tom Waits - Dead and lovely