Mai multă lume beată ca în weekend-ul trecut n-am mai văzut demult. Sau n-am mai văzut. N-aş fi ieşit din curte, însă insistenţele unui amic cu care în copilărie am împărţit primele ţigări şi în adolescenţă ocazional diverse pizde m-au făcut să părăsesc vinul aburit – ultimele vestigii ale recoltei de anul trecut – şi episodul doi din Human Planet, ăla cu deşerturile. Prin geamul deschis se auzeau broaştele în vale, sub sat, şi din camera cealaltă, sforăitul discret al lui Don Pedro. Totul era aproape bine, surprinzător, dar n-a mai tăcut. Sigur, hai să bem o bere. Toţi oamenii pe care îi întâlneam salutau cu nwo’ok, în timp ce se clătinau ameninţător către mine, ca într-o ecranizare low budget a lui Tolkien. Priviri abrutizate mă scrutau de sub pălării sparte în vreme ce îmi cereau o tigară. Ne-am aşezat la prima masă liberă şi am cerut beri. Chelneriţa probabil avea bucile vinete având în vedere câte palme luase peste ele. Indivizi plăsmuiti parcă din imaginaţia unui spart pe LSD se perindau prin faţa mea, vorbind cuvinte înţelese numai de ei. Era o adunare încântătoare, însa eram suficient de beat încât să nu-mi pese. Câte unul se oprea, tu eşti Ma’ule? Eu. Unii cereau o bere, alţii o ofereau. Mi-era egal, atâta vreme cât nu se aşezau la masa mea. N-a mai durat mult până când căcatul a lovit ventilatorul (fuck yea, translate that shit literally like a boss). Ar fi trebuit să-mi dau seama şi probabil mi-aş fi dat dacă la momentul cu pricina n-aş fi fost preocupat să mă prefac că ascult ce îmi povestea amicul despre munca lui. A început cu un tumult de voci în crescendo până la nivel de urlete neinteligibile. Înainte să duc berea la gură, m-am trezit cu un individ pe masă, urmat îndeaproape de alţi doi care-i măsurau şalele cu uluci rupte din gard. Cel puţin zece beri aveam pe masă şi s-au dus pe pulă. A urmat ritualul scaunelor în cap şi al sticlelor sparte de podea, însoţit de formula sacramentală obligatorie în astfel de situaţii “iţi dau drumul la maţe, ‘tuz grijania mătii!”. Băieţii ăştia lucrau temeinic, dedicat. De ce să te multumeşti cu vătămare corporală când poţi obţine atât de uşor o tentativă de omor sau, mai bine, loviri cauzatoare de moarte? Fascinant. Mai multe mâini au format simultan singurul număr pe care îl ştiau pe de rost, 112, în vreme ce pe sub mese continua spectacolul pumnilor in gură. Eu nu îl ştiam pe de rost, aşa că mi-am terminat berea si m-am decis să evacuez before ze Germans got there. “Bă, hai să plecăm până nu ne îmbătăm şi noi grav şi ne luăm la bătaie, treaba asta poate fi contagioasă.”
Am plecat cărând cu mine trei beri în blugi şi în tricou. Fără sticle. M-am despărţit de amic cu promisiunea unei cafele matinale a doua zi şi m-am întors să ascult broaştele care îşi declarau dragoste pe apă şi să beau vinul care din fericire era încă rece.
Te face să te gândeşti. Când mă mai duc la ţară, mă rezum la grădinărit şi la beciul propriu.
