M-am surprins întrebându-mă pentru a zecea oară – ce caut eu aici? Se întamplă des în ultimul timp, se pare. De multe ori când mă aflu undeva din propria mea voinţă, mă trezesc întrebându-mă obsesiv “ce caut eu aici”? Ce pula mea caut eu aici?!?
Şi era păcat, incursiunea asta pornise sub auspicii bune. Un grătar într-un sat dintr-o margine de baltă de Dunare, sună idilic, n-ai zice? Aşa am zis şi eu. Mi-am luat beri reci pentru drum şi două pachete din cartonul de John Player din care de regulă fumez rar, doar când sunt treaz, pentru că sunt prea tari.
Gospodărie frumoasă de om gospodar, cu gazon neted şi flori străjuind aleea, iar soarele îmi mângâia obrajii şi îmi încălzea berea. Balta care începea nu departe de fundul curţii şi se întindea circular până departe, în buza digului îmi dădea senzaţia că mă aflu pe marginea unei prăpastii în care aş putea cădea oricând. Atunci m-am întrebat pentru prima oară – ce, ce caut eu aici?
Erau mese puse cap la cap şi treaba asta îmi amintea de o pomenire de şase săptămâni. M-am aşezat pe nişte scări (hehe) şi am dat zor să termin berile.
Totul era liniar, unidimensional. Dacă îmi amintesc bine, tot la fel era soarele şi pe vremea când încă mai ştiam să zâmbesc, şi iarba era verde şi moale exact la fel cum eram sigur că e acum, dacă aş fi privit-o, dacă aş fi atins-o. Lipsea bucuria simplă de a face toate astea, şi pentru asemenea stare de spirit nu s-a inventat încă băutura corespunzătoare. Trebuie doar să fii viu, atât. Aburul dulce – amar al berii era singura certitudine de care îmi puteam rezema tâmpla în acele momente, iar senzaţia de vertij la amintirea bălţii nesfârşite din spatele curţii devenea mai suportabilă cu fiecare înghiţitură. La mesele puse cap la cap oamenii păleau cu fiecare vorbă pe care o spuneau. Pe cine pomenim azi? Nu vedeam niciun popă.
M-am ridicat.
“Ce bei acolo, directore?”
“Bere”, am dat din umeri şi am strâns demonstrativ de cutie.
“Dă-o peste gard şi vino-ncoa’.”
Înăuntru – propretarul incintei la masă cu un alt old timer.
“Nu-ţi place la mine?”
“Ba da.”
“De ce nu mănânci nimic?”
“Nu prea mi-e foame…”
“Hai, bea un pahar de vin cu noi. E de la Băileşti, de la o văduvă care-l dă bărbaţilor înainte să-şi petreacă noaptea cu ei. Făcut din struguri culeşi pe zăpadă. Ţine de pahar. Sec sau cu apă?”
Un diacon bătrân mi-a spus odată că apa strică firea vinului, la fel cum păcatul strică firea oamenilor, de aceea vinul trebuie cunoscut aşa cum e, neamestecat, ca să ne putem împărtăsi de puritatea lui. Era un beţiv notoriu, fireşte, dar ştia chestii.
“Sec.” Vinul era într-adevăr ceva. Foarte tare, aproape negru, aproape vâscos, ca sângele unui animal bolnav. Vin din struguri morţi de frig.
“Îţi place?”
“Mult.”
Au urmat discuţii, nu mai ţin minte ce, şi beam din vinul ăla mort cu disperarea unui necrofag captiv în ţinutul nemuritorilor. Cei doi erau beţi, văzusem încă de la început, şi totuşi nu aveau comportamentul atât de familiar al oamenilor căzuţi în pahar. Privirile le erau nealterate, zâmbeau larg şi gesticulau natural, fără contorsionările groteşti ale celor care nu mai au stăpânire asupra funcţiilor motrice. Vorbeau cursiv şi firesc, iar cuvintele aveau claritate de discurs. Doi profesionişti. Îmi plăcea compania lor. Hm.
Prin uşa largă care dădea într-o bucătărie de vară, vedeam o făptură pregătind lucruri pentru cei de afară. Acum meşterea două crăpoaice enorme, vii încă, cu burţile sparte, care se zbăteau printre maţe şi icre, căutând apă cu gurile lor cărnoase, străjuite de mustăti.
“Roadele bălţii, puştiule, abia culese”, a zâmbit gazda. “Ţi-a plăcut cum le-a chiuretat Tudora?”
“Nu, nu prea.”
“O să-ţi placă să le mănânci, crede-mă. Dar Tudora îţi place?”
“Cine?”
“A crescut aici, la mine în casă, n-a avut nimic niciodata. Nici părinţi, nici pământ, nimic. Eu am crescut-o, i-am făcut o casă la margine, eu am măritat-o şi tot eu am futut-o primul. Acum are doi copii şi cred că unul e al meu. Poate vrei s-o fuţi şi tu?”
“Păi…”
“Tudoro, ia treci fă-ncoa’!”
A intrat o femeie tânără, mai tânără decât mine, îmbujorată din pricina focului la care învârtise mămăliga. Bineînţeles că n-aş fi futut-o, dar asta nu schimba cu nimic faptul că era al dracului de frumoasă.
“Ce zici de flăcăul ăsta? A zis c-ar vrea să te fută.”
“N-am zis”, am cârtit eu.
Ea m-a măsurat lung şi a întrebat senin:
“Păi şi dacă se întoarce Lexe din baltă?”
Era un animal tânăr, un fruct al bălţii, cum ar fi spus gazda, sălbatică precum o vârlă, cu priviri limpezi ca un izvor adânc. Socotesc că pielea ei smeadă avea gust de nămol şi de floare pălită de nufăr. Ar fi meritat pusă-ntr-un acvariu. Le-am explicat tuturor politicos că nu aş fute-o nici dacă ar fi singura fiinţă cu pizdă din galaxie, pentru că eu nu fut femeile altora, mai ales că se părea că cineva face deja asta. Cei doi au râs cu poftă, iar ea se uita în continuare la mine.
Am continuat să beau până când m-am simţit întocmai la fel de mort ca şi vinul văduvei din Băileşti. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e cum cineva m-a întins într-un pat, mi-a scos adidaşii şi tricoul şi m-a acoperit. Părul ei lung şi des ca o ploaie mi-a căzut pe obraz, iar mirosul de nufăr veşted a umplut odaia în vreme ce mă cufundam în apele negre si calde ale bălţii.
