A venit la fix. Tocmai lingeam ultimele pagini ale unui volum scris de un american damblagiu şi treaba asta începuse să-mi dea dureri la ficat. Pe vremuri, oamenii scriau sănătos, de la 500 de pagini în sus, pe când acum, orice muist cu tastatură qwerty face o compilaţie de maxime copiate de pe wall-ul lui de facebook şi o publică sub prezentarea de bildungsroman. Sau işi face blog. Mă rog. Telefonul a sunat, cartea s-a-nchis, vraja s-a destrămat.
“Ce vrei, bă?”
“Vino până la mine că trebuie să vorbim.”
“Păi?”
La capătul celălalt deja nu mai era nimeni.
Ridic din umeri, îmi pun ţolul şi ciubotele şi o iau din loc. Între noi fie vorba, o fac cu destul de multă neplăcere, pentru că afară e o vreme căcăcioasă de care nu simţeam în niciun fel nevoia să iau cunoştinţă, dar aşa sunt eu, de regulă vin. Mai târziu, dar vin – ca ciclul la curve.
Drumul în sine e neplăcut – trebuie să trec pe lângă un frigorifer pustiu, un siloz de cereale ciuruit, peste câteva linii ferate dezafectate, acum năpădite de buruieni. Destinaţia nu e nici ea dintre cele în care ţi-ai petrece luna de miere sau un week-end cu amanta minoră. Un pâlc de blocuri mucede în spatele căruia se întinde un câmp oribil de accidentat şi de cenuşiu. Lânga ele, o mică parcare plină cu dacii papuc şi dube, întrucât localnicii sunt mai toţi în industria transporturilor. Fier vechi furat, legume de speculă, lemn de foc din traverse de cale ferată, alege-ţi. Periferia are farmecul ei.
Ajuns în faţa cubului de beton, memorez discret numărul imobilului si al apartamentului. Bloc 17, apartament 17. Uşor ca un purgativ natural. E bine de ştiut, pentru cazurile în care ar trebui să chem ambulanţa. Sau miliţia.
Uşa apartamentului şapteşpe – întredeschisă. Mă precipit. Dacă dobitocul şi-a înghiţit limba sau s-a pişat pe el, mă voi simţi vinovat, şi mie senzaţia asta îmi provoacă urticarie. Din fericire nu şi-a şi nu s-a. Stă lăbărţat într-un fotoliu şi e mai beat decât Marmeladov într-o zi proastă. Întrucât mocheta lui e atât de infectă încât pare a fi sursa tuturor relelor din univers, procedez ca atunci când mergeam la futut în cămin – nu mă descalţ. În coteţ e mai cald ca între bucile unui maratonist etiopian şi fum de nu te vezi om cu femeia altuia.
“Venişi?” geme el scurgându-se din fotoliu ca o blenoragie netratată.
“Venii.”
“Nu prea îi dăduşi zor, fute-m-ar măta. A? Lasă-n pula mea uşa deschisă că mi-e rău. Vezi că pe balcon sunt chestii. Oricare două dintre ele combinate sunt suficiente să mă ajungi din urmă în scurt timp.”
Inspectez. Nu minte. Avem de-a face cu trusa micului alcoolic, versiunea pentru adulţi de peste nouăzeci de chile. Jack, gibi, techilă si votcă, vermut greţos, vin în bidoane de cinci litri şi ceva care poate fi ţuică de mere sau urină de câine bolnav, deşi înclin spre prima variantă. Într-un colţ zac uitate trei cutii de bere în cămaşa lor de celofan zdrenţuit. Îmi adjudec precaut una şi revin în odaie. Între timp propretarul s-a evacuat din fotoliu la baie, de unde se aud opinteli sinistre. Se pare că organismul cumătrului a pus picioru-n prag.
“Bă, ţi-e rău?”
“Ieşi afarăăăă!” zbiară din fundul ţucalului unde işi deşerta prea-plinul stomacului.
Ma conformez.
În scurt timp revine, roşu la faţă, cu ochii apoşi şi cu mucii-n barbă din pricina efortului susţinut.
“Trăsăşi apa?” mă interesez candid.
“Să-mi sugi pula.” Discuţia capătă potenţial.
“Zi mă, ce vroiai să-mi zici? Îţi trebuie caraulă când te-mbeţi?”
“Băi penis. Pe dama aşa şi pe dincolo, cu care ziceam eu că o să fac pui, o mai ştii?”
“Dar cum nu, doar zilele trecute am văzut-o la cârciumă, când n-ai vrut tu să vii. O călărea unu lat în spate, mi-a parut şi rău de ea, mă jur.”
“Fut-o-n lumina ochilor de putoare. Şi pe tine aşijderea. De ce n-ai spus? Azi o văzui şi io cu gealatul ăla când ieşii de la muncă. Toarnă coleaşa până nu te spintec, iudă ce eşti!”
Sunt contrariat ca un adolescent nesigur de sexualitatea sa. Cepulamea, gazda noastră, stăpânul nostru, e dreptul lui să moară cu spume-n buci în propria-i casă, dar nu de mâna mea.
“Mai linge-te pe pulă, bă. Pune-ţi singur.”
Îsi administrează o doză imperială de scoţie contrafăcută şi îşi caută şirul gândurilor în apele ei o vreme.
Încep.
“Mă. Câti ani sunt de când ai tăiat-o cu cumătra?”
“Doi.”
“Si câţi ai cu a de acum?”
“Alţi doi.”
“Şi de ce nu-ţi vezi de treabă, bate-te-ar involuţia?”
A urmat o expunere cu diapozitive despre cum trebuie să trăieşti plenar prezentul visând la viitor. Că viaţa e prea scurtă ca să privesti în urmă. Că oamenii care au ieşit din viaţa ta rămân doar nişte amintiri, nişte markere a ceea ce a fost cândva, dar uneori te mai ciocneşti cu trecutul, că aşa e lumea, mică şi ampulea. Că toată lumea are dreptul la fericire şi fiecare ar trebui să se ocupe exclusiv de a sa şi aşa mai departe. Mi-am dat osteneala, poţi să mă crezi. Husa-de-fotoliu mă urmărea circumspect, sugând ocazional din halbă. Pe final era atât de plictisit încât devenise catatonic.
“Eşti aproape deştept” îmi zice întinzând un picior către lustră. “Încă puţin şi mă duceam iar să vomit. Nu te mai zbate atât, cunosc detaliile. Nu s-a născut omul care să schimbe socotelile de jure între mine şi curvetul ăla, pricepi cum vine treaba asta? Taman cum mă gândeam. Ziceam şi eu aşa, să fiu convingător. Ştii c-a fătat var’-mea? Nu ştii, că eşti prost. A avut botezul limbricului sâmbătă şi a fost mai largă la suflet ca-n pizdă cedându-mi o parte din resturile de la festinul lor. Ce văzusi tu pe balcon. Acu, eu te chemai să bem amândoi, că eu împart, nu-s calic ca tine. Da’ dacă ai de gând să fii greţos la modul nociv, marş în pula mea acasă, că dau un mass acu şi să vezi cum se adună hienele în juma de ceas.”
“Lasă mă. Mai bine bem mâine când suntem treji. Ce rost are să bei când eşti beat? E ca şi cum ţi-ai dori să fuţi în timp ce fuţi deja. Treci la somn, că eu ma bag la un AvP.”
Mă aşteptam la împotriveli, dar surprinzător, logica mea viciată găseşte găzduire între sinapsele lui aproape inactive. Se supune şi pare vizibil multumit.
“Deci nu pleci, da?”
“Nu mă, şed acilea, n-auz’?”
L-am cetit corespunzător pe cumătru, zic eu. Cred că se simţea singur şi îi era târşală să mă cheme pe la el treaz. Fomeia nu putea s-o cheme, motivul dilemei lui fiind altă fomeie – remarci ce fin observator psihologic sunt? - asa că a recurs la sticlă şi la apelul de panică la care au dreptul săptămânal băieţii de treabă. Numai că a încurcat măsurile în defavoarea sticlei. L-am cetit corespunzător, după cum mi-a mărturisit chiar el a doua zi, în timpul perfuziei cu cafea.
Acum planctonul doarme somnul celor beţi. Mă loghez pe Steam.
