Poate e ultima zi cu soare din anul ăsta. Ce pula mea, face să stau în tricou, chiar dacă azi soarele e mai darnic în lumină decât în căldură. O să am destul timp pentru ploi bolnave şi pulovere pe gât care mă sufocă.
Masa rotundă şi puţin suferindă de unul dintre cele trei picioare adăposteşte pachetul tactic cu care înteleg eu să abordez ultima zi frumoasă de toamnă şi nişte gânduri privitoare la natura urâtă a oamenilor, pe care intenţionez să ţi le dezvălui ceva mai încolo: oala de sticlă verde, rotundă şi plină, care mi-e dragă cum mi-ar fi nevasta înainte să fete, dacă aş fi însurat şi dacă aş fi sigur că plodul e al meu; tutun, mult şi bun, asta însemnand, conform sistemului meu metric, cel puţin două pachete pline şi minim unul cu reminiscenţe; un pahar scurt şi gros la trup, care să poată fi golit dintr-o singură mişcare expertă a mâinii, fără să fie nevoie să înghit de prea multe ori. Şi cam atât. Acelaşi nuc sub care astă vară îmi ostoiam arşita trupului işi deschide acum deasupra mea coroana descărnată de care se agaţă câteva frunze galbene ca nişte bandaje vechi pe trupul topit al unui lepros. Privind în sus, cerul incredibil de albastru pare captiv în spatele reţelei complicate de ramuri alburii printre care urcă colacii de fum în aceeaşi nuanţă ai ţigărilor mele. Cer după gratii, merită să beau pentru asemenea socoteală.
Îmi sprijin faţa de pahar şi simt în spatele obrazului lui străveziu sufletele neliniştite ale strugurilor zdrobiţi lovindu-se de sticla aburită de răsuflarea mea. Vinul de toamnă, nou, tulbure şi vineţiu, e aspru şi amar ca îmbrăţişarea unei femei mincinoase. Şi eu îl beau oricând cu plăcere, dar cu precădere toamna. Întrucât azi se manifestă acest anotimp anume cum ştie el mai frumos, mă dedau acestei activităţi pentru o perioadă oarecare, care se dovedeşte a fi destul de lungă.
Între timp, soarele devine zgârcit şi cu lumina.
Răsucesc paharul pentru a prinde între marginile lui ultimele sclipiri roşii şi mă gândesc la povestea omului care şi-a omorât nevasta în bătaie pe care am auzit-o ceva mai devreme. Nu s-a grăbit, ci a gândit pe termen lung. I-a luat douăzeci de ani sau mai bine să o facă.
Se spune că totul a plecat de la o presupusă greşeală a femeii cu un oarecare pulărău din sat, ajuns între timp bătrân şi alcoolic iremediabil, om pe care întamplător îl cunosc şi cu care mi-e drag să petrec timp ori de câte ori am prilejul. Greşeala e lesne de bănuit şi implică, invariabil, fututul. Se poate să fi fost, sau poate nu. Contemporanii acelui incident n-ar putea să bage mâna în foc pentru asta, necum eu, care la vremea cu pricina nu stiam nici măcar că diferenţa între bere şi ţuică tare o constituie un număr însemnat de grade etilice, suficiente pentru a te trimite la cel mai apropiat spital pentru a ţi se spăla stomacul. Nu, asta am aflat-o ceva mai tarziu, când incidentul de la care a plecat întreaga tărăşenie se consumase deja, iar crima işi incepuse lenta desfăşurare.
Omul a tăcut, şi-a văzut de treabă, chiar a făcut un copil în strânsă cooperare cu sus-zisa. Apoi a început s-o bată. Sistematic, meticulos, a bătut-o numai peste cap, fără a scăpa nicio ocazie. Şi fiecare zi s-a dovedit a fi o ocazie cum nu se poate mai bună. Nu a bătut-o când era beat, sau pentru că era mâncarea prea rece uneori, sau pentru că nu făcea curat prin casă, sau pentru alte asemenea motive pe care unii le-ar putea socoti legitime, ci zilnic, conştient, lucid, cu precizie de ceas, în amintirea unui presupus futai nelegitim ce avusese loc la începuturile vieţuirii lor împreună.
A bătut-o pâna şi-a pierdut minţile, şi nu s-a grăbit.
Faptul s-a petrecut astfel: acum doi ani, într-o toamnă mai timpurie decât cea pe care o închei eu azi, după culesul porumbului, lumea era pe câmp la tăiat cocenii. Parcelele simetrice, goale acum de rod, erau mărginite într-o parte de nişte canale vechi, care serviseră la irigatii în vremuri de colectivizare. Acum erau pline pe jumătate cu apă stătută si năpădite de papură si trestie. Femeia tăia lujerii uscaţi unul după altul, cu chibzuinţa uzurii, umăr la umăr cu alte femei. Din urmă, alţii îi legau în maldăre, apoi veneau căruţele în care îi incărcau, să aibă oile ce mânca la iarnă.
Femeia a lăsat deodată rândul la care tăia şi s-a îndreptat cu pas împleticit către unul din canale. Nu i-au zis nimic, gândind că poate o împinge vreo nevoie acolo şi şi-au văzut de treabă. Mai târziu însă, văzând că nu se mai întoarce, una dintre celelalte femei a plecat după ea. A găsit-o în canal tăind cu secera papura băloasă şi rânduind-o frumos pe mal. “Ce faci fă aci?” “Tai cocenii”, a răspuns ea îndreptându-se din şale.
Au scos-o cu binişorul din apa rece si i-au dezlipit cu vârful secerei lipitorile negre de pe pulpe, apoi au dus-o acasa, plângând-o ca pe o moartă. Bărbatu-său şi-a dat pălăria pe ceafă, a înjurat-o cu ură de cristoşi şi a luat-o încet pe jos în urma căruţei.
Femeia, a cărei minte era de acum un ecran alb, a mai trăit doi ani, îngrijită de omul ei cu aceeaşi atenţie cu care o bătuse vreme de douăzeci de ani numai în cap. I-a făcut înmormântare frumoasă, după spusele lui Don Pedro, care a fost şi pe câmp acum doi ani, şi azi la îngropare. A venit tot satul. Pentru ea, preotul a cântat “De vreme ce eu păcătosul”, pentru că a fost o femeie bună şi credincioasă, care umbla la biserică.
Soarele şi-a închis porţile iar mie mi-e frig în tricou. Ultima zi frumoasă de toamnă a fost într-adevar frumoasă. E timpul să fac refill oalei verzi şi să mă mut în casă.
