Unu.
Prima înghiţitură are efectul unui pumn greu primit în ceafă. Îmi proptesc fruntea de tăblia mesei şi retez spasmodic cu dinţii filtrul ţigării stinse. Ce să-i faci, şi când fuţi intră mai greu la început dacă muierea e nepregătită. Stomacul meu e o muiere veşnic nepregătită.
În pula mea, nimeni n-ar trebui să bea chestii grele la 10 dimineaţa fără un motiv al dracului de bun, iar eu încă n-am găsit unul suficient de plauzibil. Nu în ultimul timp, cel puţin. Era unul, demult, parcă foarte demult, aproape l-am şi uitat, şi apoi, am obosit să mi-l repet zilnic sau de câte ori credeam eu că e necesar. Cred că nu mai e necesar, ce zici? Motivul, vreau să spun.
Doi.
Mâinile şi-au recăpătat fermitatea şi nu mai risc să mi se frângă ţigara între degete. Un lucru bun, având în vedere cât fumez. Fumul cald şi uşor se încolăceşte în jurul paharului, pluteşte deasupra mesei, deasupra lumii ca perdeaua unui vis.
Dincolo de fereastră creşte ziua turbată apăsându-mi pe tâmple pâna la limita suportabilului. Acolo sunt trotuare cu garduri vii, străzi cu maşini, copaci pe care a răsărit verdele, soarele vrăjmaş care îmi sângerează retina şi oameni grabiţi, întotdeauna gata să nu le pese.
Trei, patru, cinci.
Contururile devin strâmbe, imaginile încep să se suprapună. Totul e aşezat greşit, iar graniţele dintre obiecte devin comune. În locul concretului, incertitudinea, si o data cu ea iluzia că totul ar putea fi bine, de ce n-ar putea, de ce n-ar fi? Nu culori, ci nuanţe, aceasta este acuarela unui beţiv. Ai încercat vreodată să priveşti în jur în timp ce plângi?
Stai alături de mine, chiar pe marginea patului, sau poate pe podea, cu spatele lipit de perete aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că ai face dacă ai exista, dacă ai mai exista, şi numără împreună cu mine, cu voce tare sau în gând – oricum voi auzi – zilele ca asta care trec pe lângă noi atât de repede încât calendarul s-a transformat în cronometru.
Întreabă-mă ce se află la căpatul lor, iar eu iţi voi arăta desenele mele făcute cu mâna stângă.
