Am plecat. Ei nu m-au întrebat unde iar eu nu le-am spus. Nu m-am dus departe, doar până în primul loc unde m-am putut așeza. Scări din nou. Fmm.
Mi-am așezat fruntea între palme și s-a făcut liniște așa cum se întâmplă atunci când îți scufunzi capul sub apă.  Printre salcâmii care se trezeau la viață vântul sufla încet ca șoapta unui muribund care mărturisește că ar vrea să mai traiască o zi, doar una, ca să poată alege altfel.
Cineva mi-a pus mâna pe umăr și m-a întrebat dacă sunt bine iar eu am spus că nu, dar voi fi. Greșeam, desigur- nu aveam să mai fiu bine nicicând în viitorul prognozabil. A așezat cu grijă un pahar cu cafea lângă mine și a plecat. Nu l-am atins, probabil că e încă acolo, pe scările alea, mirosind a dimineață și a zile bune care nu vor mai veni.
M-am ridicat, că mă chemau înăuntru. Vântul cald a înfiorat din nou crengile copacilor, rugându-mă să rămân. Dar am plecat, și viața mea iubită a rămas în urmă ca un tricou vechi uitat pe bancheta din spate a mașinii. Era o liniște de început de lume atunci.
Sau de sfârșit.
 
Și totuși uneori, când privesc nedumerit în jur îmi pare că n-am plecat niciodată, că sunt încă acolo, pe scările-alea și capul meu nu se reazemă pe pieptul tău alb, ci îl țin încă între palme, iar răsuflarea ta domoală pe tâmpla mea e doar vântul care adie printre ramuri.
 
 
 
 
 
 

Am prins cel mai bun loc, lângă sobă, cu spatele lipit de plăcile fierbinţi de teracotă. În beci n-ai vrut, grătar n-ai vrut, hai la cârciumă să bem bere rece la căldură. Am aderat și la aceasta propunere cu entuziasmul unei matroane nevoite să primească mușterii la ora închiderii.
Frigul şi băutura, contrar celor ce ai învăţat la grădiniţă, nu sunt complementare. Băutura nu alungă frigul, doar te face nesimţitor în faţa lui, prin urmare pasibil să mori ca prostul în şanţ învelit cu bicicleta. Eu am învătat asta la maniera dificilă – n-am murit doar pentru că aveam o bicicletă pricopsită. Deci am ales odaia încălzită, şi nu mi-a părut rău.
O vreme.
Berile curgeau firesc, fără noduri, fără intruziuni în orificii nedorite ca rezultat al deteriorării ambalajului în capul nostru de către vreun terţ. Cineva băga regulat lemne în sobă şi pentru aceasta eu l-am trecut în pomelnicul celor pe care îi amintesc în rugăciunile mele. La adormiţi, că sigur îi va folosi cândva.
Cam atunci au intrat.
Chipul femeii părea dăltuit de vânt într-un trunchi uscat de copac. De sub baticul subțire pe care îl strângea inutil sub bărbie îi scăpase o suviță de păr cenușiu ca o rădăcină murdară de nămol. Sudat de fusta ei, un țânc desculț, îmbrăcat cu un tricou care-i venea până în dreptul buricului își explora nasul cu diverse degete.
O vezi, mă?
O văd.
În vară i-a murit bărbatul. L-a lovit calul cu copita-n piept și i-a spart plămânii. La lemne. Nicolae, îl știi pe Nicolae?
Nu-l știam pe Nicolae.
Un țigan. L-a-ngropat primăria.
Păi și asta?
Vai de sufletul ei. Au luat foc paiele pe care dormeau și le-au stricat pompierii casa. Se fute pe orice, da’ cine s-o fută p’asta? O scârbă.
Am ascultat istoria. O lampă cu gaz se desprinsese din cui și aprinsese niște scoarțe vechi așternute pe jos într-o cameră în care singurul mobilier era un pat alcătuit din patru pari înfipți în pământ peste care era așternută o saltea încropită din două pături cusute laolaltă peste câteva brațe de paie. Femeia ar fi putut stinge focul singură dacă ar fi avut fântână în curte. Dar nu avea – la drept vorbind nu prea avea nici curte –  așa că vecinii au chemat pompierii, care după ce au stins focul în câteva minute au topit zidurile de pământ dospit ale casei într-o mocirlă galbenă. Preventiv, au zis ei, să nu se extindă și la alții.
Și-acum ce face?
Și-a facut un bordei, vai și-amar. O mai ajută oamenii. Patru copii are. Astă vară a muncit cu ziua, n-a stat, dar acum, c-a venit frigul, cre’c-o găsesc dracii. Nicolae n-a mai apucat s-aducă acasă ce furase din pădure. Ciori.
Femeia a pus pe tejghea un pumn de monede de cincizeci de bani și a cerut  două cornuri cu ciocolată. I-a dat unul puștiului care o urmărea ca o umbră și unul l-a băgat în sân.
Nelă! Ia vin’-ncoa!
Eram patru la masă. Cel care mă pusese în temă a scos din buzunar niște bancnote și, după ce le-a frunzărit puțin, i-a dat femeii câteva hârtii de un leu. Ceilalți doi au procedat idem si ibidem. Apoi fiecare a scuipat-o în față. Mâna mea care plecase către buzunarul de la spate a paralizat.
Femeia a luat banii, și-a sters fața cu colțul basmalei și a plecat. S-a dus la tejghea și a cerut încă două cornuri, că avea patru copii.
 
 
 
 
 
 

Spunea că îi place mirosul mării pe piele şi când se aşeza udă pe prosop marea se cuibărea cuminte în adâncitura spatelui ei, chiar deasupra slipului negru şi stătea acolo până târziu, pentru că ştia că ea vroia să păstreze mirosul ăla albastru cât mai mult.

Părul ei ud cădea între paginile galbene ale volumului de Nabokov, iar hârtia veche se făcea transparentă, caracterele se amestecau, buchiseam greu cuvintele de pe versoul paginii umede ca un copil de preşcolară, atilol, şi mă gândeam la un medicament pentru tuse.
Mi-ar plăcea să-mi fac un semn de carte din părul tau, îi spuneam, iar ea zicea râzând că nu e nevoie să-l rup sau să-l tai, că dacă de acum o să citesc numai cu ea lângă mine promitea să stea nemişcată ori de câte ori aş fi închis cartea cu vreun fir de păr de-al ei înăuntru.
Când zâmbea lumina juca în ochii ei ca un stol de fluturi albi în liniştea unei poieni.


O găinuşă cu ochelari de porneriţă specializată în roluri de profesoară perverză mi-a cerut o hârtie. Am făcut un raţionament fulgerător şi am ajuns la concluzia că vroia o foiţă să-şi răsucească o ţigară, însă trebuia să fiu sigur. Am verificat printr-o întrebare de verificare. Într-adevăr, spiritul meu deductiv nu dăduse greş nici de data asta. Generos, i-am oferit şi un filtru bonus, că nu vroiam să îmi zâmbească cu fire de tutun între dinţi. A gângurit un mulţumesc cuceritor şi s-a apucat de sucit. Era o dimineaţă înfiorător de friguroasă, iar ţolul meu cu mâneca lungă era la fundul trollerului care trola zeflemitor pe marginea trotuarului. Cum nu-mi place sa port haine care s-au aflat la un anume moment la orice fel de fund, am continuat să dârdâi.
Cometra a dus conversaţia la un nou nivel, zâmbindu-mi impecabil. Vezi ce înseamnă să-ţi pui filtru la ţigări, femeie?
Merge la aeroport? zice, sticlindu-şi ochelarul către autobuzul parcat. Avea accentul ăla dulce de in-sular, prelungind cuvintele de parcă din două în două silabe ar fi fost penetrată anal prin surprindere. M-am uitat pe caleaşcă, scria cu litere verzi şi lungi ca o puţă de extraterestru că da.
Da, am răspuns, în lipsă de altceva mai bun. Tremuram atât de tare încât puteam trece lesne drept epileptic. Sau quaker. M-am ridicat. Între timp şoferul şi-a terminat găleata de cafea şi ne-a dat drumul înăuntru, unde era cald şi bine. Nepoata, cu lornionul uşor aburit de emoţie, s-a aşezat lângă mine şi m-a rugat s-o trezesc şi pe ea când ajungem. Cam multe rugăminţi pentru o singură dimineaţă, campioano. E capăt de linie acolo, ştii? Dacă episodul ăsta s-ar fi petrecut la sosire, i-aş fi propus să-şi dea jos ochelarii şi să ne futem ca orbii (sigur gluma asta e nouă la Londra). Meh.
Am dat drumul la muzică în surdină, am închis ochii şi mi-am inăbuşit fiorul violent provocat de căldura toropitoare care urca de sub scaun. N-aş fi vrut să îi sparg vreo lentilă şoarecei care se proţăpise în umărul meu.
Era sfarsitul concediului.