Am
plecat. Ei nu m-au întrebat unde iar eu nu le-am spus. Nu m-am dus departe, doar
până în primul loc unde m-am putut așeza. Scări din nou. Fmm.
Mi-am
așezat fruntea între palme și s-a făcut liniște așa cum se întâmplă atunci când
îți scufunzi capul sub apă. Printre
salcâmii care se trezeau la viață vântul sufla încet ca șoapta unui muribund care
mărturisește că ar vrea să mai traiască o zi, doar una, ca să poată alege
altfel.
Cineva
mi-a pus mâna pe umăr și m-a întrebat dacă sunt bine iar eu am spus că nu, dar
voi fi. Greșeam, desigur- nu aveam să mai fiu bine nicicând în viitorul
prognozabil. A așezat cu grijă un pahar cu cafea lângă mine și a plecat. Nu
l-am atins, probabil că e încă acolo, pe scările alea, mirosind a dimineață și
a zile bune care nu vor mai veni.
M-am
ridicat, că mă chemau înăuntru. Vântul cald a înfiorat din nou crengile copacilor,
rugându-mă să rămân. Dar am plecat, și viața mea iubită a rămas în urmă ca un tricou vechi uitat pe bancheta din spate a mașinii. Era o liniște de început de lume atunci.
Sau
de sfârșit.
Și totuși uneori, când privesc nedumerit în jur îmi pare că n-am plecat niciodată, că sunt încă acolo,
pe scările-alea și capul meu nu se reazemă pe pieptul tău alb, ci îl țin încă între
palme, iar răsuflarea ta domoală pe tâmpla mea e doar vântul care adie printre
ramuri.
