Spunea că îi place mirosul mării pe piele şi când
se aşeza udă pe prosop marea se cuibărea cuminte în adâncitura spatelui ei,
chiar deasupra slipului negru şi stătea acolo până târziu, pentru că ştia că ea
vroia să păstreze mirosul ăla albastru cât mai mult.
Părul ei ud cădea între paginile galbene ale
volumului de Nabokov, iar hârtia veche se făcea transparentă, caracterele se amestecau,
buchiseam greu cuvintele de pe versoul paginii umede ca un copil de preşcolară, atilol,
şi mă gândeam la un medicament pentru tuse.
Mi-ar plăcea să-mi fac un semn de carte din părul tau, îi spuneam, iar ea zicea râzând că nu e nevoie să-l rup sau să-l tai, că dacă de acum o să citesc numai cu ea lângă mine promitea să stea nemişcată ori de câte ori aş fi închis cartea cu vreun fir de păr de-al ei înăuntru.
Când zâmbea lumina juca în ochii ei ca un stol de fluturi albi în liniştea unei poieni.
Mi-ar plăcea să-mi fac un semn de carte din părul tau, îi spuneam, iar ea zicea râzând că nu e nevoie să-l rup sau să-l tai, că dacă de acum o să citesc numai cu ea lângă mine promitea să stea nemişcată ori de câte ori aş fi închis cartea cu vreun fir de păr de-al ei înăuntru.
Când zâmbea lumina juca în ochii ei ca un stol de fluturi albi în liniştea unei poieni.
