Îmi era îngrozitor de rău şi nu mai aveam ţigări. Băusem enorm în noaptea dinainte şi nu reuşeam să îmi amintesc mare lucru din întregul proces. Mai mult ca sigur mă făcusem de căcat din nou, dar asta nu mai conta deja de multă vreme. Telefonul zăcea descompus prin toată odaia, era întuneric şi linişte iar senzatia că la cea mai mică mişcare mă voi sparge începuse să pălească. Trebuia să îmi iau ţigări.
Am coborât cu acordurile unei melodii pe care nu îmi aminteam unde o auzisem umplându-mi capul. Mmm mm mhmm. Un pian. Suna bine, oare cine cântă?
La întoarcere m-am oprit preţ de-o clipă în faţa scării. Cât să deschid pachetul şi să îmi aprind una. Lumina iritantă a amiezii nu pătrundea în intrândul întunecos, iar răceala zidului aspru de beton îmi făcea bine. Am expirat adânc şi am tuşit şi mai adânc. Do you recall, do you, do you? Mmhm mmm hmmm.
“Să trăieşti, vecine.”
Vecinul de la patru s-a ivit neaşteptat din spatele caravanului său imens, unde se pare că trebăluia ceva.
“Şi-ale matale, nene.”
Vecinul ăsta e una dintre cele mai timpurii amintiri ale copilăriei mele urbane şi cu siguranţă una dintre cele mai plăcute. Nevăsta-sa, o femeie osoasă şi ursuză, căzută în patima unui misticism sumbru, lucra la centrala din cartier. El, la fabrica de bere, unde lucrează şi acum. De câte ori ne cădeau mingile pe centrală, nevastă-sa ne blestema crunt şi nu ne lăsa să urcăm după ele, convinsă că vom cădea de acolo şi pe ea o vor baga în iad, sau mai rău, la puşcărie. Atunci alergam la el, iar el venea repede, se ciondănea scurt cu ea, urca pe centrală şi ne arunca mingea “de treizeşcinci”. A fost primul om care mi-a spus să nu mai dau săru-mâna bărbaţilor, ci să trăiţi, iar săru-mâna să le zic femeilor şi chiar fetelor, că doar sunt mare acum. Aveam vreo opt ani. N-au putut avea copii, aşa că au înfiat unul, un adevărat copil-problemă, un puţoi obraznic cu pierce în sprânceană care mă saluta cu ce faci coaie. Nevastă-sa s-a pensionat şi a plecat la ţară, după mulţi ani în care n-au schimbat o vorbă. Plodul cred c-o arde pe undeva pe la facultăţi, sau poate în Spaniaitaliagermania. Nea Jenică trebuie să fie cel mai singur recuperator de mingi şi profesor de bune maniere din tot oraşul.
M-am apropiat de el şi i-am strâns mâna.
“Bei o bere?”
Cred că el băuse deja câteva.
“Nu mulţumesc, am avut meci greu aseară…”
“Uită-te şi tu: atâta bere şi nu am cu cine să beau una. Bine-i aşa?”
Într-adevăr, avea portbagajul plin cu sticle, doze, peturi, probabil cota lunară de la fabrică, plus ce mai ciordise şi el.
“Dacă n-ai chef să bei cu nen-tu, ia câteva pentru mai încolo.” M-am uitat la el, stătea pe marginea portbagajului cu sticla de Tain în mână, ca un vânzător de pepeni la bâlci. Nea Jenică, cel mai singur berar din lume care nu avea cu cine să bea o bere duminică după-amiaza.
Mi-am învins cu greu senzaţia de greaţă provocată de ideea de a bea în halul în care eram şi am pescuit la întâmplare o doză din portbagaj. Mmmhm mhmmm hmhm… do you recall, what made us fall?
“Hai să luăm câte una nene, că cui pe cui se scoate, hehe. Noroc.”
“Noroc. Merge?”
Am zâmbit strâmb.
“Ca pumnu-n ochi.”
Berea avea gust de cărămidă pisată şi de copilărie.
