Desene cu mâna stângă

Când aleile înguste mărginite de blocuri gri amintesc tot mai des de culoarele unui labirint, când asfatul trotuarelor e atât de încins încat soarbe în carnea lui urmele paşilor, când discuţiile de terasă lâncezesc leneş în buza unei halbe niciodată suficient de reci şi de pline, când arşiţa sparge barierele pielii şi pătrunde parşiv în suflet, ei bine, când se întâmplă astfel de treburi zic, ştiu că a venit vremea să încalec fordul si să mă duc la oaza mea de linişte, grădina mea de taină, izvorul meu de relaxare. E vremea să mă duc pe la bunicul.
Nu-mi ia mult, ştii că n-am multă minte. Câteva ţoale, ceva încălţări, un carton de ţigări, o sticlă de tărie de care ştiu eu că îi place lui Don Pedro, geanta cu laptopul, puţine accesorii pentru curăţenia trupească, ceva numerar şi cam asta e. Ochelarii agăţaţi pe nas, aceul la maxim şi pneurile fordului îmbrăţişează asfaltul vâscos de pe deneu.
Şoseaua taie nesigur câmpurile drepte ca o coală de hârtie, încremenite în lumina crudă a soarelui de august. Parcelele de porumb rânduite cuminte alternează cu mirişti ţepoase unde şoarecii îşi fac case şi de unde iepurii aleragă noaptea spre farurile maşinilor ca să spargă măşti, radiatoare şi proiectoare şi ca să sfârşească într-un portbagaj şi mai apoi într-un cuptor, îmbăiaţi în vin.
În depărtare sclipesc leneş buzunare de apă cuibărite în scobiturile pământului ca în căuşul unei palme de uriaş. Sub luciul lor dorm crapi buzaţi, mustăcioşi, cu burţile mari si cu solzii plini de soare, salamandre bălţate cu portocaliu şi raci care înoată invers, căutând începutul.
“Leleeee, cine n-are niciun door, trăieşte-n lume uşor măăăăiii” cântă Tudor din toate cele patru difuzoare. “ Că muiereaaaaa este raaaa, că muierea este ra, leleeee, şi începe-a blăstăma”, continuă el şi nu mă pot abţine să nu-i dau dreptate acestui om plin de toată înţelepciunea.
Pe măsură ce drumul coboară către marginea ţării, satele aşezate de-o parte şi de alta a carosabilului îşi schimbă înfăţişarea. Totul se face mai verde. Deja simt în nări mirosul umed al Dunării care-ţi biciuie pielea odată cu lăsarea serii până târziu, spre dimineaţă. Intru în comună – un sat, două, al treilea e al meu. Nu al meu personal, e satul unde îsi are reşedinţa Don Pedro, ex-gestionarul. Nerăbdarea îmi e stăvilită neaşteptat de un cârd de gâşte albe şi gălăgioase care se aţin pe mijlocul şoselei, în timp ce o fătucă desculţă se chinuie să le alunge într-o parte, băgând de seamă în acelaşi timp să nu colizioneze cu maşinile care trec. Opresc un pic teatral, cu scârţ, aşa cum îi şade bine unui posesor de ford şi las geamul jos.
“Fă! Şuşeaua e grădina lu tac-tu, să paşti tu gâştele p’acilea?”
“Păi dacă nu vor să se dea la o parte…”
“Roagă-le frumos, să vezi cum se dau. Tu nu eşti sora lu’ Sorin?”
“Ba da…”
“Te-ai facut mare… caţi ani ai?”
“Şaişpe.”
“Când te ştiu eu făceai baie la Jii doar in chiloţi. Erai copil fă, nici ţâţe n-aveai. Ete ce crescuşi. Să-i spui lu’ frate-tu că trec mâine pe la el să bem o bere.”
“Păi cum te cheamă pe mata?”
“Măru, Măru să-i spui că a zis. Da’ ţie cum iţi zice, că nu mai ştiu?”
“Dorina.” Obrajii arămii i se imbujoraseră şi îşi muşca nervos vârful părului întunecat. Avea ochii castanii, ca mijlocul de copac proaspăt tăiat. Ridic geamul.
“Fugi fă, că se duc dracu’ gâştele şi te omoară mă-ta-mare...”
Pornesc usor, atent să nu încalec din prea multă grabă vreun cârd de gâşte albe sau vreo minoră frumoasă. Tudor mustăceşte persuasiv din fundul difuzoarelor “Foaie verde şi-o sulfină, Rădiţa nenii, Rădinăăă of”. Nu aşa, Tudore,nu aşa, ci “ Dorina nenii, Dorină”, aşa să-mi cânţi.
Casa lui Don Pedro e printre cele mai ferite din sat. La capătul unei ulicioare de vreo cincizeci de metri boltită cu coroane de copaci care mângaie cu frunzişul lor plafonul maşinii se văd doua porţi cafenii cu cercuri albastre in mijloc, aşezate un pic strâmb. Pentru o clipă ma încearcă o umbră de amărăciune. Senzatia de vagă ruină, de părăsire, de uitare, de singurătate e greu de ignorat. Mă gândesc că unei case îi şade bine plină de oameni, de veselie si de zâmbet. Casele nu-s făcute să fie goale, nici oamenii să fie singuri. Poate dacă ar mai fi trăit bunica…
Toate gândurile se risipesc ca şi cum nici n-ar fi fost când văd porţile deschizându-se ca de la sine, iar din dosul lor se iveşte însuşi Don Pedro, ştergându-şi cu mâneca ochelarii groşi de-un lat de palmă. Reuşesc să mă introduc în bătătură cu tot cu masină, în corul de proteste al unei găşti de curcani cărora le promit solemn că în cinstea lor voi aduce Ziua Recunoştinţei la nivel de sărbătoare naţională în sat.
Dom Pedro se precipită să mă îmbrăţişeze.
“De ce nu sunaşi mă zăpăcitule, să spui că vii? Că prindeam un pui şi ţi-l făceam cum îţi place ţie, la ceaun. De ce nu spusăşi că vii? Căscatule ce eşti!”
“Hai săru-mâna. Vrusei să îţi fac o surpriză, bre, nu spusei la nimeni că vin. De-aia nu sunai. Hai fugi şi scoate o oală de vin, că mor acilea de cald. Hai că pun eu masa a mică sub nuc. Dau un coniac d’ăla bun de iţi place ţie. ”
“Drobeta?”
“D’ăla, tataie, d’ăla. Bine te-am găsit sănătos.”